Un articol vechi... dar, din păcate, foarte actual!

"Ce este gramatica, măi Trăsne?"


Pigmeii nu au gramatică. Ei suflă pe ţeavă săgeţi otrăvite. Sau ţipă, sau arată cu braţul. Nu cunosc predicatul, ideea mişcării, în afara şuierului scos de săgeată. Nu leagă, ei înşiră sunete, nume de fiinţe şi de lucruri. Mişcarea la ei este presupusă, imaginaţia lor fiind şi-aşa bântuită de duhuri în continuă agitaţie.

Când ari pământul, când meştereşti ceva, lucrurile încep să se aşeze, să se lege de la sine, de unde şi rânduiala necesară a cuvintelor. Dar asta presupune o evoluţie. Pe lingvişti îi atrage cercetarea limbajului primitiv, unde au loc procesele abisale ale exprimării umane. Ce victorie să înveţi un sălbatic să spună cutare ce este: să facă o judecată, o propoziţie gramaticală! Altfel, bieţii de ei se bazează numai pe ţipete de alarmă, de bucurie... N-ar fi frumos să ne dăm mari şi să nu recunoaştem că şi noi, oamenii civilizaţi din toate ţările civilizate ale planetei, ne exprimăm deseori eliptic, având în schimb precizia ţevilor de suflat. Şi noi ocultăm predicatul, şi noi ţipăm "hei, domnu', domnu'!" sau "maşina, ma­şina!", încredinţaţi că cei strigaţi vor pricepe, "domnule, v-a căzut ceva pe jos", ori "cucoană, fii atentă că te calcă maşina!" E curios, dar popoarele foarte evoluate din punct de vedere tehnic se exprimă pe scurt, telegrafic, aproape ca pigmeii, dar la ele acest lucru se întâmplă fiindcă nu au timp, în raport cu ce sunt decise să facă, situaţie care le îndeamnă spre un fel de grama­tică a vitezei. Aceşti "sălbatici moderni" sunt de obicei ţinta ironiilor umaniştilor europeni, complicaţi şi retori din născare. Acum, ca să fim drepţi, retorica, şi în general vorbirea "cu ştaif" e o chestie de su­pra­faţă. De câte ori nu mi s-a întâmplat să aud acasă la el pe câte un strălucit umanist, sau orator de succes, ex­primându-se lamentabil... "Tin­cuţo... fir-ar să fie... nu aia!... Chestia ailaltă, cu coadă (o tigaie, probabil) aşa! Of, mototoalo!" Sau, la service, cu Dacia alături, explicând: "nu-ş ce are, că face hâr-hâr". "E de la pompa de apă" - meşterul - "trebuie să fie un rulment, v-au lăsat rulmenţii..." "Nu ştiu, ce ştiu e că face aşa, hâr-hâr, ca atunci când pileşti, hâr-hâr, da' mai slab..." Dar confraţii noştri de primă linie care fac dinadins dezacorduri enorme cu patima cu care puştii fumează la closet?... E adevărat că prea multă îngrijire la scris, în proză mai ales, strică. Louis Jouvet spunea: nu fiţi prea îngrijiţi (în dicţie), altfel n-o să păreţi vii - "sinon, on désincarne". Sfatul se aplică nu numai în actorie.

Sunt persoane ce pot sugera o dramă în câteva vorbe, uneori folosind doar un singur cuvânt. Odată, într-o piaţă, o femeie amărâtă se tânguia scoţând numai o vorbă, "Nelule". Dar ea rostea acest nume în diferite feluri, aşa cum şi păsările îşi modifică trilurile, executând variaţii pe aceeaşi temă. "Nelule", cu regret; "Nelule", cu ciudă; "Nelule", cu amar; "Nelule", cu reproş; "Nelule", cu disperare. Nu era nebună. Era o biată fiinţă necăjită, care, din tot vocabularul şi din toată sintaxa, nu alesese alt mijloc de expresie, decât subiectul, obsedant, al nefericirii sale.

Într-o rocă poţi citi sumedenie de întâmplări geologice, istoria straturilor. În gramatica unui popor - identitatea sa, felul de a gândi şi lega cuvintele, gradul de civilizaţie şi de cultură. Chiar şi ciudăţeniile gramaticienilor, ex­cep­ţiile, neregularităţile - chinul atâtor generaţii de şcolari - au o semnificaţie din care lingvistul psiholog poate să tragă concluzii interesante. Gramatica latină, care-i mama noastră, este cea mai riguroasă şi mai ordonată. Un imperiu ca cel roman nu putea fi administrat decât cu formulări clare, scurte, săpate ca-n marmoră. Nici şoselele, nici apeductele, nici termele şi tot ce alcătuieşte specificul societăţii romane, inclusiv campaniile mi­litare şi întreaga maşină de război bine pusă la punct, nu puteau funcţiona fără o grama­tică limpede care să impună o înjghebare simplă şi economică a cuvintelor. Şi, mai ales, predicatul la urmă! Ca un şfichiu, ca o pleaznă întoarsă cu putere îndărăt asupra frazei, dându-i o tresărire energică, neaşteptată. Fiindcă, după ei, importantă era acţiunea, mişcarea spiritului, ca şi-a cohortelor. Acuzativul cu infinitiv şi ablativul absolut intră, şi ele, în arsenalul de luptă al acestei concepţii dinamice.

Suntem aşa cum vorbim. Din sursa latină. Latiniţa, cum o alintă alţii. Morfologic, sintactic, lexical. N-am fost un imperiu, dar, ca şi pietrele preţioase, spi­ritul nostru s-a cristalizat vrând-nevrând de apăsarea stâncii. Apa este bună. Pacea este dulce. Întâi, subiectul, la mijloc predicatul - spaţiu mai mic şi nemilităros, decât la nevoie - apoi ce se mai cuvine adăugat, atributul, complementul, dar cu grijă, să nu zici vorbă mare, excesul de culoare fiind specialitatea barbarilor, mai nesiguri pe substanţă decât pe aparenţe.

Creangă este unul din clasicii români care au înţeles forţa gramaticii, discipinarea inteligenţei prin formele ei stabilite, şi care a avut o adevărată alergie faţă de tot ce nu se enunţă, în spiritul limbii. Prozatorii moderni - când n-au făcut-o dinadins - au nesocotit această exigenţă. Ades, dintr-o infirmitate ascunsă a ta­lentului, ori bine mascată.

"D-apoi lui Trăsnea, săracul, ce-i păţea sufletul cu gramatica! Odată îmi zise el plin de mâhnire:
- Ştefănescule (căci aşa mă numea la Folticeni) astăzi nu mai mergem la şcoală... vreau să învăţ pe mâine gramatica... Mă potrivesc lui Trăsnea, şi ne ducem împreună. Şi era un ger uscat prin luna lui noiemvrie şi bătea un vântişor supţire în ziua aceea..."

Zi în care Trăsnea avea să facă o mare descoperire...

Constantin Ţoiu - România literară, nr. 41/1989