Sâmbătă, 20 iunie 2015 - Întâlnire de 10 ani

Mesaj din partea unei ex-mirciste din promoția 2005, Ioana Barbu:

”Mi-a plăcut liceul, iar realizarea mea cea mai de preț este că am scris o teză de doctorat ce combină cam tot ce am învățat în cei patru ani petrecuți aici.
Am plecat de la un fenomen fizic, l-am modernizat matematic, apoi l-am codat. L-am aplicat în geografie și în biologie. Am scris despre el în engleză și în franceză, inspirată fiind de o pictură a lui Van Gogh. Cu stil, cum am învățat la română. Am respectat deontologia meseriei. Și am marcat astfel un pas în istoria micii mele comunități științifice. Am devenit cercetător. În pofida faptului că, la scurt timp după terminarea liceului, aflasem că femeile - de fapt - nu pot să facă știință.
Se întâmpla în prima zi în campusul francez, când am cerut unui grup de studenți să îmi arate drumul spre sala mea de curs; nedumeriți, mi-au răspuns cu aroganță: ”Dar clădirea asta aparține departamentului de fizică!” (e adevărat că purtam o mapă pe care scria: ”Lili la tigresse!”). Și pe măsură ce anecdotele se înmulțeau, mă întorceam la surse. La imaginea colegelor mele de clasă - ce rezolvau ecuații cot la cot cu băieții - și la cea a profesoarelor mele de științe exacte. La încurajările lor.
Mă gândeam la dna profesor Dumitrașcu - care ne spunea că potențialul nostru se măsoară acum, nu în viitor (aviz procrastinatorilor!), la dna profesor Nițu - care nu m-a lăsat să plec în vacanța de iarnă până nu i-am descris toate râurile României (aviz celor care renunță prea ușor!), la dna profesor Mănescu - care ne îndemna să fim trimbulinzi, la mama - care mi-a spus în clasa a IX-a: ”Dacă vrei la club, participi la olimpiada de franceză!”
Ultimul îndemn a venit din partea dlui Avram sau ”domnul diriginte” - cum îmi plăcea să îi zic acum puțin timp - care, pe picior de plecare și cu o mână ridicată înspre cer, mi-a strigat de pe treptele școlii: ”Să porți stindardul sus pentru Roseti!”
Să îl purtăm cât mai înalt împreună, pentru doamna dirigintă!”